News

Cauza Arsenovici impotriva Romaniei

In M. Of. nr. 325 din 18 mai 2010 a fost publicata Hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului din  7 februarie 2008 in Cauza Arsenovici impotriva Romaniei.
Din cuprins:
In Cauza Arsenovici impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: Bostjan M. Zupancic, presedinte, Corneliu Birsan, Elisabet Fura-Sandstrom, Alvina Gyulumyan, David Thor Bjorgvinsson, Ineta Ziemele, Isabelle Berro-Lefevre, judecatori, si Santiago Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 17 ianuarie 2008,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 77.210/01) indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, doamna Zoe Delia Arsenovici (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 28 februarie 2001 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamanta este reprezentata de I.-G. Barsan, avocat in Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, R. H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 13 octombrie 2004, Curtea a hotarat sa ii comunice cererea Guvernului. Invocand prevederile art. 29 & 3 din Conventie, Curtea a hotarat sa se analizeze in acelasi timp admisibilitatea si temeinicia cauzei.

IN FAPT

I. Circumstantele cauzei

4. Reclamanta s-a nascut in anul 1918 si locuieste in Bucuresti.
5. Prin Sentinta din data de 21 aprilie 1997, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a admis actiunea reclamantei in revendicarea unui imobil nationalizat fara titlu de catre stat in anul 1950. Prin neatacare, sentinta a ramas definitiva.
6. La data de 22 decembrie 1997, primarul municipiului Bucuresti a dat dispozitie directiei din primarie responsabile cu administrarea fondului imobiliar al orasului sa ii restituie imobilul reclamantei si sa radieze titlul de proprietate al statului din registrul de publicitate imobiliara.
7. La data de 20 ianuarie 1998, societatea comerciala cu capital de stat S.C. “Herastrau Nord” – S.A. (societatea H.), insarcinata cu administrarea fondului locativ al primariei, a incheiat un contract de inchiriere cu familia C., care ocupa un apartament in suprafata de 80 mp din imobilul in discutie in calitate de chirias al statului in baza unui contract incheiat in anul 1983. Noul contract, incheiat pentru perioada 18 aprilie 1994 – 18 aprilie 1999, era semnat de societatea H., ca “proprietar”, aceasta stabilind chiria lunara la suma de 326 lei romanesti (ROL), conform baremului stabilit prin Legea nr. 5/1973. Contractul, ce nu i-a fost comunicat reclamantei, nu mentiona faptul ca apartamentul in cauza nu se mai afla in patrimoniul statului.
8. Prin Procesul-verbal din 10 martie 1998, primaria l-a pus pe un mandatar al reclamantei in posesia apartamentului si l-a informat despre dreptul chiriasilor imobilului, conform Legii nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reinnoirea contractelor de inchiriere privind unele suprafete locative (Legea nr. 17/1994), de a beneficia de o prelungire a contractelor lor de inchiriere cu 5 ani. Conform afirmatiilor Guvernului, incepand cu aceasta data, societatea H. a incetat sa incaseze chirie pentru apartamentul locuit de familia C.
9. La data de 2 aprilie 1998, reclamanta, ca proprietar al imobilului, i-a informat pe chiriasi, prin intermediul unui executor judecatoresc, despre propunerea sa de a incheia contracte de inchiriere cu ea, statul nemaifiind locatorul lor. Toti chiriasii imobilului au fost de acord, cu exceptia familiei C., care nu a dat niciun raspuns la notificarea reclamantei si care a refuzat orice contact cu ea, neplatindu-i nicio chirie.
10. La data de 26 mai 1998, reclamanta a sesizat Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti cu o actiune in evacuare a familiei C. din apartamentul sau, aratand ca aceasta nu putea beneficia de prevederile legale in materie de protectie a chiriasilor, avand in vedere ca nu exista un contract de inchiriere si ca a refuzat sa ia legatura cu ea. La cererea reclamantei, instanta le-a trimis sotilor C. un interogatoriu, insa acestia au refuzat sa ii raspunda.
11. Prin Sentinta din data de 14 octombrie 1998, judecatoria a respins actiunea in evacuare, in temeiul Legii nr. 17/1994. Instanta a constatat ca familia C. dispunea de un contract de inchiriere din data de 8 decembrie 1983, incheiat cu statul, si a statuat ca Legea nr. 17/1994 prevedea obligatia proprietarului de a-i mentine in drepturi pe chiriasi pentru o perioada de 5 ani.
12. Prin Decizia din data de 3 noiembrie 1999, Tribunalul Bucuresti a respins apelul reclamantei. Acesta a constatat ca familia C. beneficia de un contract de inchiriere valabil, incheiat la data de 20 ianuarie 1998, si ca nu fusese parte in procedura in revendicare a imobilului introdusa de reclamanta.
13. Reclamanta a formulat recurs impotriva Deciziei din data de 3 noiembrie 1999 in fata Curtii de Apel Bucuresti. Ea a subliniat ca familia C. refuzase orice contact cu ea de aproape 3 ani, ca contractul de inchiriere incheiat in luna ianuarie 1998 cu societatea H. era nul si ca instantele sesizate cu solutionarea cauzei nu au dat eficienta consecintelor legale referitoare la refuzul familiei C. de a raspunde la interogatoriu, conform art. 225 din Codul de procedura civila. Familia C. a mentionat ca este de acord sa incheie un contract de inchiriere cu reclamanta, cu conditia ca la stabilirea chiriei sa se tina cont de veniturile sale. Familia C. a sustinut ca i-ar fi trimis reclamantei contravaloarea chiriei pentru 5 luni, inclusiv pentru luna mai 1998, dar nu a depus niciun document ca proba si nici nu a precizat modul de calcul sau data trimiterii chiriei.
14. Prin Decizia din data de 4 septembrie 2000, Curtea de Apel Bucuresti a respins recursul reclamantei ca neintemeiat. Instanta a constatat ca familia C. beneficia de un contract de inchiriere valabil, incheiat cu statul la data de 8 decembrie 1983, si ca acest contract fusese prelungit in mod succesiv in baza legii, ultima oara conform Legii nr. 17/1994, aplicabila in speta fata de data introducerii actiunii. Curtea de Apel Bucuresti a constatat si intentia familiei C. de a incheia un contract de inchiriere cu reclamanta, cu conditia sa plateasca o chirie adaptata veniturilor sale.
15. Prin adresele din 1 septembrie 2004 si 29 august 2007, reclamanta a comunicat grefei Curtii ca familia C. locuia inca in apartamentul respectiv, fara sa fi incheiat vreun contract de inchiriere cu ea. Conform afirmatiilor reclamantei, familia C. nu a platit nicio suma cu titlu de chirie pana in luna martie 2004, stabilind apoi in mod unilateral suma pe care i-o platea la cuantumul de 4,88 EUR si, in anul 2007, la cuantumul de circa 6 EUR, sume care erau in mod evident derizorii, avand in vedere chiriile practicate pentru un apartament de 80 mp situat intr-un cartier rezidential din Bucuresti.

II. Dreptul si practica interne pertinente

16. Partea esentiala din reglementarile interne relevante in materie, si anume extrase din Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ si reglementarea raporturilor dintre proprietari si chiriasi (Legea nr. 5/1973), Legea locuintei nr. 114/1996 (Legea nr. 114/1996), precum si Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 40/1999 privind protectia chiriasilor si stabilirea chiriei pentru spatiile cu destinatia de locuinte (OUG nr. 40/1999) si Legea nr. 241/2001 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 40/1999 privind protectia chiriasilor si stabilirea chiriei pentru spatiile cu destinatia de locuinte (Legea nr. 241/2001), este descrisa in Cauza Radovici si Stanescu impotriva Romaniei (cererile nr. 68.479/01, 71.351/01 si 71.352/01 conexate, && 53 – 59, Hotararea din 2 noiembrie 2006).
17. Prevederile legale si jurisprudenta interna citate mai jos sunt de asemenea relevante in speta.

A. Legea nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reinnoirea contractelor de inchiriere privind unele suprafete locative (Legea nr. 17/1994)
18. Articolele relevante din aceasta lege prevedeau urmatoarele:
ARTICOLUL 1
“Contractele de inchiriere, indiferent de proprietar, privind suprafetele locative cu destinatia de locuinte, supuse normarii si inchirierii conform Legii nr. 5/1973 (…) aflate in curs de executare la data intrarii in vigoare a prezentei legi, se prelungesc de drept pe o perioada de 5 ani, in aceleasi conditii [ca cele stabilite prin Legea nr. 5/1973].”
ARTICOLUL 2
“Contractele de inchiriere avand ca obiect aceleasi suprafete prevazute in art. 1, existente la 1 ianuarie 1988, precum si cele incheiate si expirate dupa 1 ianuarie 1988 se reinnoiesc, in aceleasi conditii, daca chiriasul ocupa si in prezent spatiul locativ care a facut obiectul inchirierii.”
19. In Decizia nr. 1.556 din 21 noiembrie 1997 si Decizia nr. 1.567A din 22 iunie 2000, Curtea de Apel Bucuresti si Tribunalul Judetean Brasov au statuat ca prelungirea de drept, ce reiese din Legea nr. 17/1994, a contractelor de inchiriere pentru spatii cu destinatia de locuinta in aceleasi conditii ca si cele stabilite prin Legea nr. 5/1973 insemna ca suma chiriei lunare datorate de fostul chirias la stat noului proprietar sa ramana neschimbata.
20. Decizia nr. 1.567A din 22 iunie 2000, mentionata mai sus, preciza, de asemenea, ca intre intrarea in vigoare a Legii nr. 17/1994 si cea a OUG nr. 40/1999 a existat un vid legislativ in masura in care legea nu prevedea procedura prin care fostii proprietari carora li s-au restituit bunurile nationalizate sa poata incheia noi contracte de inchiriere cu fostii chiriasi ai statului.

B. Legea locuintei nr. 114/1996 (Legea nr. 114/1996)
21. Articolul 24 din aceasta lege prevede urmatoarele:
“Chiriasul pierde dreptul de a ocupa spatiul ce face obiectul contractului de inchiriere si este evacuat in urmatoarele cazuri: (…)
d) Daca, cu rea-credinta, omite trei luni consecutiv sa achite chiria sau cheltuielile de intretinere.
Evacuarea chiriasului in cazurile prevazute de prezentul articol se face in baza unei hotarari judecatoresti.”

C. Jurisprudenta interna referitoare la evacuarea chiriasilor statului din imobilele restituite fostilor proprietari si aplicarea OUG nr. 40/1999
22. OUG nr. 40/1999, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 241/2001, prevedea prelungirea de drept cu 5 ani a contractelor de inchiriere referitoare la apartamente restituite fostilor lor proprietari. Astfel, instantele interne au analizat cereri de evacuare a chiriasilor introduse inainte si dupa 8 aprilie 2004, data ce a marcat sfarsitul termenului de 5 ani mentionat de OUG nr. 40/1999.

1. Jurisprudenta instantelor in ceea ce priveste efectele OUG nr. 40/1999 inainte de data de 8 aprilie 2004
23. Prin Decizia nr. 4.193/2000, Curtea de Apel Bucuresti a respins actiunea in evacuare introdusa de un proprietar impotriva chiriasului statului care ii ocupa apartamentul. Aceasta a statuat ca transferul de proprietate de la stat la fostul proprietar includea pentru acesta din urma si obligatia in rem, ce le apartinuse autoritatilor, de a-i asigura chiriasului dreptul de a folosi apartamentul conform prevederilor legale in vigoare. Or, acest proprietar nu respectase procedura prevazuta de OUG nr. 40/1999, aplicabila in speta, desi chiriasul isi exprimase intentia de a incheia un nou contract de inchiriere. Intr-o alta cauza, prin Decizia nr. 3.113/2000, Curtea de Apel Bucuresti, intemeindu-se pe OUG nr. 40/1999, a admis cererea proprietarului unui apartament si a dispus evacuarea chiriasului sau, care refuzase in mod repetat, in ciuda notificarii ce ii fusese trimisa in baza prevederilor legale mentionate mai sus, sa incheie un contract de inchiriere cu proprietarul.
24. Prin Decizia nr. 3.276/2000, Curtea de Apel Bucuresti i-a respins unui proprietar actiunea in evacuare intentata impotriva chiriasului sau pe motivul ca proprietarul neglijase sa ii trimita chiriasului o notificare, asa cum prevedea OUG nr. 40/1999. Instanta a precizat ca nerespectarea termenului de notificare prescris era sanctionata de art. 11 din ordonanta, care prevedea ca vechiul contract de inchiriere se prelungea de drept si ca proprietarul nu putea cere evacuarea chiriasului pentru neplata chiriei inainte de incheierea unui nou contract de inchiriere.

2. Jurisprudenta instantelor in ceea ce priveste efectele OUG nr. 40/1999 dupa data de 8 aprilie 2004
25. Prin Decizia din data de 10 noiembrie 2006, Curtea de Apel Bucuresti a statuat ca chiriasul care dispunea de un contract de inchiriere prelungit ope legis pana la data de 8 aprilie 2004 prin lipsa unei notificari conforme cu OUG nr. 40/1999 beneficia, in cazul repetarii lipsei notificarii, de o noua prelungire a contractului sau de inchiriere pentru o perioada de 5 ani, in temeiul art. 14 din ordonanta, cu exceptia cazului in care renunta la beneficiul acordat de OUG nr. 40/1999 sau daca ajungea la un acord cu proprietarul referitor la o alta durata a contractului de inchiriere. Intr-o alta cauza, prin Decizia din data de 18 aprilie 2006, Curtea de Apel Bucuresti a statuat ca, prin lipsa notificarii formulate in conditiile de fond si forma ale OUG nr. 40/1999, contractul de inchiriere in cauza era prelungit inca o data pentru o perioada de 5 ani.

D. Codul de procedura civila
26. Art. 225 din Codul de procedura civila prevede urmatoarele:
“Daca partea, fara motive temeinice, refuza sa raspunda la interogator sau nu se infatiseaza, instanta poate socoti aceste imprejurari ca o marturisire deplina sau numai ca un inceput de dovada in folosul partii potrivnice.”

IN DREPT

I. Asupra pretinsei incalcari a art. 1 din Conventie

27. Reclamanta sustine ca s-a produs o incalcare a dreptului sau de proprietate, contrara art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilitatii prelungite in care s-a aflat de a folosi un apartament ce i-a fost retrocedat sau de a percepe chirie, imposibilitate ce a rezultat din aplicarea prevederilor legale adoptate de autoritati in materie de contracte de inchiriere pentru spatii cu destinatia de locuinte. Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede urmatoarele:
“Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.”

A. Asupra admisibilitatii
28. Guvernul invoca neepuizarea cailor de atac interne. In opinia sa, reclamanta ar fi trebuit sa introduca impotriva chiriasilor, in baza art. 24 din Legea nr. 114/1996, o procedura de reziliere a contractului de inchiriere si de evacuare intemeiata pe neplata chiriilor pentru mai mult de 3 luni consecutive. De asemenea, ea ar fi putut sa ia legatura cu chiriasii, conform conditiilor de forma prevazute de OUG nr. 40/1999, si in termen de 30 de zile de la intrarea in vigoare a acestei ordonante, pentru a incheia un nou contract de inchiriere sau, in caz de refuz din partea chiriasilor, pentru a cere evacuarea lor prin ordonanta presedintiala, conform art. 10 si 11 din aceasta ordonanta. Guvernul face trimitere la o decizie ramasa definitiva, pronuntata de instantele interne care au admis actiunea in evacuare a unui chirias notificat conform OUG nr. 40/1999 (vezi paragraful 23 in fine de mai sus).
29. Reclamanta considera ca, in speta, calea invocata de Guvern in temeiul OUG nr. 40/1999 nu era aplicabila deoarece actiunea in evacuare pe care o introdusese impotriva chiriasilor se afla pe rolul instantelor in momentul intrarii in vigoare a acestei ordonante, care nu putea avea efect retroactiv.
30. Curtea aminteste ca, intr-o cauza similara, a statuat deja ca procedura de evacuare intemeiata pe art. 24 din Legea nr. 114/1996, invocata de Guvern, nu era eficienta (Radovici si Stanescu impotriva Romaniei, nr. 68.479/01, 71.351/01 si 71.352/01, && 62 – 66, 2 noiembrie 2006).
31. In ceea ce priveste procedura prevazuta la art. 10 si 11 din OUG nr. 40/1999, susceptibila sa conduca la incheierea unui nou contract de inchiriere sau, in lipsa unui raspuns, la evacuarea chiriasilor care ocupa apartamentul in baza unui contract de inchiriere incheiat cu statul, Curtea observa ca aceasta procedura se baza pe notificarea chiriasilor de catre reclamanta, printr-un executor judecatoresc si in cel mult 30 de zile de la intrarea in vigoare a ordonantei, cu privire la propunerea sa de a incheia un nou contract de inchiriere. Or, Curtea observa ca, la acea data, procedura in evacuare pornita de reclamanta in urma unei prime notificari a chiriasilor, ramasa fara raspuns, se afla inca pe rol. In acest sens, ea reaminteste ca a statuat deja ca Guvernul nu a furnizat elemente care sa dovedeasca eficienta caii de care ar fi dispus proprietarul care a omis, voit sau din neglijenta, sa respecte conditiile de forma impuse de art. 10 alin. (1) din OUG nr. 40/1999 pentru incheierea unui nou contract de inchiriere cu ocupantii imobilului sau inainte de expirarea termenului de prelungire legala a contractelor (Radovici si Stanescu, mentionata mai sus, & 80). Nimic nu ii permite Curtii sa se abata de la aceasta concluzie, Guvernul neoferind exemple de jurisprudenta care sa permita sa se conchida in speta ca, in ciuda prevederilor legale in cauza, exista o jurisprudenta ce admitea actiunile in evacuare introduse impotriva chiriasilor atunci cand termenul de notificare prevazut de OUG nr. 40/1999 nu a fost respectat de proprietari.
32. In aceste circumstante, Curtea considera ca Guvernul nu a demonstrat cu un grad suficient de certitudine existenta unei cai de atac care sa ii permita reclamantei sa obtina evacuarea chiriasilor (vezi, mutatis mutandis, Radovici si Stanescu, mentionata mai sus, && 62 – 66). Prin urmare, exceptia Guvernului nu poate fi admisa.
33. Pe de alta parte, Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 & 3 din Conventie. In plus, ea constata ca acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului

1. Argumentele partilor
34. Guvernul admite ca refuzul instantelor nationale de a admite actiunea in evacuare a familiei C. reprezinta o ingerinta in dreptul reclamantei de a se folosi de apartamentul sau, justificata din perspectiva celui de-al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 referitor la reglementarea folosintei bunurilor. In opinia Guvernului, aceasta ingerinta era prevazuta de lege, si anume de art. 2 din Legea nr. 17/1994, urmarea un scop legitim de interes general, adica protectia intereselor chiriasilor in contextul crizei de locuinte ieftine, si nu era disproportionata fata de acesta.
35. In ceea ce priveste proportionalitatea ingerintei, Guvernul face referire la Cauza Robitu impotriva Romaniei [nr. 33.352/96, Decizia Curtii din 20 mai 1998, Decizii si rapoarte (DR) 49, p. 67] si considera ca reclamanta ar fi putut obtine evacuarea familiei C. pentru neplata chiriilor, chiar si in lipsa unui contract de inchiriere in forma scrisa. Pe de alta parte, Guvernul sustine ca Legea nr. 17/1994 a reprezentat o solutie temporara in materie de locuinte si pune in evidenta adoptarea de catre autoritati a OUG nr. 40/1999 care le permite proprietarilor sa renegocieze clauzele contractului de inchiriere, sa le impuna chiriasilor, sub anumite conditii, un schimb obligatoriu de locuinta sau sa ceara evacuarea lor de catre instantele judecatoresti interne in cazul in care refuzau sa incheie un contract de inchiriere.
36. Reclamanta contesta argumentele Guvernului. Sprijinindu-se pe prevederile Codului civil referitoare la vanzarea bunului inchiriat, ea sustine ca contractul de inchiriere incheiat de autoritati cu familia C. nu ii era opozabil deoarece nu fusese inregistrat legal, neavand “data certa”. In ceea ce priveste OUG nr. 40/1999, ea considera ca aceste prevederi nu sunt aplicabile in speta deoarece procedura in evacuare se afla pe rolul instantelor in momentul intrarii in vigoare a acesteia.

2. Aprecierea Curtii
37. Curtea reaminteste ca art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede, inainte de toate si in mod special, ca o ingerinta a autoritatii publice in exercitarea dreptului la respectarea bunurilor trebuie sa fie legala. In mod special, al doilea alineat al acestui articol, recunoscandu-le statelor dreptul de a reglementa folosinta bunurilor, impune conditia ca acest drept sa se exercite prin adoptarea unor “legi”, principiul legalitatii presupunand existenta unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile in ceea ce priveste aplicarea lor (vezi, mutatis mutandis, Broniowski impotriva Poloniei [GC], nr. 31.443/96, & 147, CEDO 2004 – V, cu alte referinte). In plus, Curtea este chemata sa verifice daca modul in care dreptul intern este interpretat si aplicat, chiar in caz de respectare a cerintelor legale, produce efecte conforme principiilor Conventiei (Beyeler impotriva Italiei [GC], nr. 33.202/96, && 108 – 110, CEDO 2000-I).
38. Pe de alta parte, ingerinta in dreptul de proprietate trebuie nu numai sa urmareasca un “scop legitim”, conform cu “interesul general”, ci si sa pastreze un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele utilizate si scopul urmarit, prin orice masura aplicata de stat, inclusiv masurile menite sa reglementeze folosinta bunurilor unui individ. Este ceea ce exprima notiunea de “just echilibru”, care trebuie pastrat intre cerintele interesului general al comunitatii si imperativele de aparare a drepturilor fundamentale ale individului. In cauze care se refera la functionarea unei legislatii de mare amploare privind locuintele, aceasta apreciere poate sa se refere nu numai la dimensiunea ingerintei statului in libertatea contractuala si relatiile contractuale pe piata locuintelor, ci si la existenta unor garantii procedurale si a altor garantii menite sa asigure ca functionarea sistemului si impactul sau asupra drepturilor patrimoniale ale proprietarului nu sunt nici arbitrare si nici imprevizibile. Incertitudinea – indiferent ca este de natura legislativa, administrativa sau ca tine de practicile urmate de autoritati – este un factor ce trebuie luat in considerare pentru a aprecia conduita statului. Intr-adevar, atunci cand este in joc o chestiune de interes general, autoritatile publice sunt obligate sa reactioneze in timp util, in mod corect si cu cea mai mare coerenta (vezi, mutatis mutandis, Broniowski, mentionata mai sus, & 151, si Hutten-Czapska, [GC], nr. 35.014/97, && 167 – 168, CEDO 2006 – …).
39. In speta, Curtea constata ca nu se contesta faptul ca prevederile legale interne ce prelungesc de drept contractele de inchiriere in scop locativ, si in special Legea nr. 17/1994, a carei aplicare de catre Curtea de Apel Bucuresti a determinat mentinerea familiei C. in apartamentul reclamantei, reprezinta o reglementare a folosintei bunurilor si ca, prin urmare, are aplicabilitate al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 (Hutten-Czapska, mentionata mai sus, && 160 – 161).
40. Curtea observa totusi ca Legea nr. 17/1994 prevedea ca, indiferent cine ar fi proprietarul, contractele de inchiriere in scop locativ referitoare la locuinte a caror inchiriere era reglementata prin Legea nr. 5/1973 erau prelungite de drept pentru o perioada de 5 ani, fara modificarea conditiilor contractuale. Reiterand ca principiul legalitatii inseamna si existenta unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile in aplicarea lor, Curtea observa ca, in anumite privinte, Legea nr. 17/1994 era lipsita de precizie. Si anume, aceasta lege nu prevedea nicio procedura prin care fostii proprietari, carora li s-au restituit bunurile nationalizate dupa intrarea in vigoare a legii, puteau incheia contracte de inchiriere in scop locativ cu fostii chiriasi ai statului si nici nu continea vreo sanctiune in caz de refuz al acestora din urma de a-i recunoaste ca proprietari si de a incheia contracte de inchiriere (vezi paragrafele 18 si 20 de mai sus).
41. Curtea apreciaza ca, presupunand chiar ca ingerinta litigioasa a fost compatibila cu conditia de legalitate, elementul de imprecizie constatat in Legea nr. 17/1994 si efectele sale trebuie luate in considerare in analiza conformitatii masurii litigioase cu cerintele justului echilibru dintre interesele de fata (vezi, mutatis mutandis, Beyeler, mentionata mai sus, && 108 si 110).
42. In ceea ce priveste scopul urmarit prin ingerinta litigioasa, ca si Guvernul, Curtea admite ca ingerinta in cauza urmarea un scop legitim, conform cu interesul general, si anume protectia sociala a chiriasilor intr-o situatie caracterizata prin criza de locuinte ieftine.
43. In ceea ce priveste respectarea justului echilibru intre interesele in cauza, Curtea reaminteste ca punerea la punct de catre autoritatile nationale a unui sistem de protectie a chiriasilor nu este criticabil in sine, avand in vedere in special marea marja de apreciere prevazuta de cel de-al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. Totusi, din moment ce presupunea riscul de a-i impune locatorului o sarcina excesiva in ceea ce priveste posibilitatea de a dispune de bunul sau, autoritatile erau obligate sa puna la punct proceduri sau mecanisme legislative previzibile si coerente, prevazand anumite garantii pentru ca punerea lor in aplicare si incidenta lor asupra dreptului de proprietate al locatorului sa nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile (Radovici si Stanescu, mentionata mai sus, & 76).
44. Curtea nu poate fi de acord cu argumentul Guvernului in ceea ce priveste proportionalitatea ingerintei in speta. Aceasta observa inca de la inceput ca reclamanta nu a incheiat niciodata un contract de inchiriere cu ocupantii apartamentului sau, care locuiau acolo in baza unui contract de inchiriere incheiat cu statul in anul 1983 si prelungit succesiv prin efectul prevederilor legale in materie de protectie a chiriasilor (vezi Radovici si Stanescu, mentionata mai sus, & 78; a contrario, Hutten-Czapska, mentionata mai sus, & 224). In ceea ce priveste posibilitatea reclamantei de a obtine evacuarea familiei C. chiar in lipsa unui contract de inchiriere sub forma scrisa, Curtea reaminteste ca a constatat lipsa unor elemente care sa confirme eficienta cailor de atac invocate de Guvern (vezi paragrafele 30 – 32 de mai sus).
45. Referitor la argumentul Guvernului intemeiat pe caracterul temporar al prevederilor Legii nr. 17/1994, Curtea reaminteste ca a statuat in alte cauze referitoare la concilierea intereselor antagoniste ale proprietarilor si ale chiriasilor ca sarcina sociala si financiara pe care o presupune transformarea si reforma domeniului locuintei intr-o tara nu poate reveni unui anumit grup social, oricare ar fi importanta pe care o au interesele celuilalt grup sau ale colectivitatii in ansamblul sau (vezi, mutatis mutandis, Hutten-Czapska, mentionata mai sus, & 225, si Radovici si Stanescu, mentionata mai sus, & 88 in fine). Or, Curtea observa in speta ca Legea nr. 17/1994, pe care s-au intemeiat instantele interne, nu numai ca a prelungit cu 5 ani contractele de inchiriere ale vechilor chiriasi, dar – asa cum reiese din dreptul intern relevant – a si mentinut in aceasta perioada aceleasi conditii contractuale fixate prin Legea nr. 5/1973, inclusiv baremul de calcul al chiriei, fara a tine cont de inflatia puternica pe care o cunostea tara in perioada respectiva (vezi paragrafele 18 si 19 de mai sus).
46. In fine, Curtea apreciaza ca, avand in vedere circumstantele spetei si jurisprudenta sa in materie, nu se poate considera ca intrarea in vigoare a OUG nr. 40/1999 a remediat situatia reclamantei. Astfel, Curtea reaminteste ca a statuat deja ca lacunele si prevederile defectuoase ale OUG nr. 40/1999 in cazul proprietarilor care nu au trimis notificari ocupantilor apartamentelor lor in termenul prevazut de OUG nr. 40/1999 din cauza litigiilor aflate pe rol impotriva acestora din urma au avut ca efect impunerea unei sarcini disproportionate partilor interesate (Radovici si Stanescu, mentionata mai sus, & 88).
47. In lumina celor de mai sus, Curtea apreciaza ca restrictiile suferite de reclamanta timp de mai multi ani in ceea ce priveste folosinta apartamentului sau, si in special imposibilitatea in care s-a aflat de a-i obliga pe ocupantii acestuia sa ii plateasca o chirie din cauza prevederilor defectuoase si a lacunelor constatate in Legea nr. 17/1994 si in OUG nr. 40/1999, nu au mentinut un just echilibru intre protectia dreptului individului la respectarea bunurilor sale si cerintele interesului general.
Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

II. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 & 1 din Conventie

48. Reclamanta se plange de interpretarea eronata a prevederilor legale aplicabile de catre instantele interne, care a dezavantajat-o fata de cealalta parte din procedura interna, de motivarea insuficienta a hotararilor pronuntate si de refuzul de a lua in considerare lipsa raspunsului familiei C. la interogatoriu. Ea invoca dreptul sau la un proces echitabil, protejat de art. 6 & 1 din Conventie, a carui parte relevanta prevede urmatoarele:
“Orice persoana are dreptul la judecarea (…) cauzei sale, de catre o instanta (…) care va hotari (…) asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (…).”
49. Curtea reaminteste ca revine in primul rand instantelor interne sa interpreteze dreptul intern si sa aprecieze probele administrate; in plus, daca art. 6 & 1 obliga instantele sa isi motiveze deciziile, aceasta obligatie nu poate fi inteleasa ca si cum ar necesita un raspuns detaliat la fiecare argument (vezi Garcia Ruiz impotriva Spaniei [GC], nr. 30.544/96, && 26 si 28, CEDO 1999-I).
50. In speta, Curtea constata ca instantele interne si-au intemeiat corect hotararile pe motive ce nu pareau sa fie arbitrare. In ceea ce priveste refuzul familiei C. de a raspunde la intrebarile adresate de Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, Curtea observa ca art. 225 din Codul de procedura civila invocat de reclamanta nu le impune instantelor sesizate cu o cauza sa traga vreo concluzie din refuzul partii de a raspunde la un interogatoriu, ci doar le ofera aceasta posibilitate. In fine, Curtea observa ca nu s-a contestat faptul ca reclamanta a beneficiat de o procedura contradictorie si ca a putut sa isi prezinte argumentele in apararea cauzei sale.
51. Rezulta ca aceasta parte a cererii trebuie respinsa din lipsa vadita de temei, pentru aplicarea art. 35 && 3 si 4 din Conventie.

III. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie

52. Conform art. 41 din Conventie:
“Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”
53. Reclamanta nu a prezentat nicio cerere de reparatie echitabila in termenul acordat de Curte dupa comunicarea cererii.
54. Curtea reaminteste ca ea nu acorda nicio suma ca reparatie echitabila din moment ce pretentiile exprimate in cifre si documentele justificative necesare nu au fost trimise in termenul acordat in acest scop de art. 60 & 1 din Regulament, chiar si in cazul in care partea reclamanta si-ar fi precizat pretentiile intr-un stadiu anterior procedurii (Gourguenidze impotriva Georgiei, nr. 71.678/01, & 81, 17 octombrie 2006).
55. In speta, Curtea observa ca, dupa ce a fost informata in prealabil despre derularea procedurii dupa comunicarea cererii printr-o scrisoare din data de 14 octombrie 2004, reclamanta a fost invitata printr-o scrisoare a grefierului din data de 7 februarie 2005, ce i-a fost retrimisa in copie la data de 24 mai 2005, sa trimita eventualele sale cereri in baza art. 41 citat mai sus. In ciuda informatiilor cuprinse in aceste scrisori, reclamanta nu a prezentat nicio cerere in temeiul art. 41 citat mai sus si nici nu a facut trimitere la vreo cerere trimisa intr-un stadiu anterior al procedurii (vezi, a contrario, Gourguenidze, mentionata mai sus, & 82).
Prin urmare, nu este cazul sa i se acorde nicio suma in temeiul art. 41 citat mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA

1. declara cererea admisibila in ceea ce priveste capatul de cerere intemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 si inadmisibila in rest;
2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

Updated: December 30, 2010 — 7:08 am
Powered by Netkonsult and RIW - The Defender of Your Human Rights